Care e cea mai mare frică a ta?

Care e cea mai mare frică a ta?

În continuarea articolului despre imperfecțiune și despre cât de bine ne poate face expunerea vulnerabilităților (pe care dacă l-ați ratat îl puteți citi aici) am vrut să vă povestesc despre cea mai mare temere a mea.

Până să fiu mamă cea mai mare frică a mea nu era legată nici de gândaci, păianjeni sau nereușite. Nu, era o frică îngrozitoare de a nu trăi vreodată un război. Am crescut cu povești multe de la bătrânii din jur, am văzut de mică multe documentare despre ce înseamnă frontul, am citit povești despre evrei ascunși prin subsoluri. Nu mi-a trecut frica, doar că acum văd că războaiele se duc în timp ce noi ne bem cafelele în bula noastră.

Să revenim la frica mea cea mai mare. Nu de alta dar văd că mă lungesc cu alte detalii, subconștientul meu undeva acolo probabil amâna momentul.

Mi-e frică să nu proiectez în copila mea toate neîmplinirile copilăriei mele. Și mai frică îmi este să nu acționez conform acestor proiecții, să nu am reacții la lucruri care defapt nu sunt acolo.

 

Să vă explic. O văd în parc că se joacă singură și în mintea mea vin toate scenele în care copiii mă respingeau din grupurile lor. Apoi îmi amintesc că ea nu este eu și că abilitățile astea sociale se învață în timp.

Mă cert cu ea și mă aud spunând lucruri pe care le auzeam și care știu sigur că îmi făceau rău. Apoi mă opresc, îmi cer scuze, sper și mă rog ca ea să înțeleagă motivele mele și să nu o urmărească niște vorbe aruncate la nervi. Îi explic mereu că uneori nu îmi pot controla starea. Așa cum ea încă nu a învățat să scrie, eu încă nu am învățat să îmi controlez emoțiile. Învățam împreună.

Înțelegeți acum frica mea? Aș putea să duc un război, dar n-aș putea trăi știind că fata mea nu e bine cu ea. Am multe lucruri pe care vreau să i le dau mai departe, dar greșelile și durerile mele aș vrea să le ia cu ea doar în povești, să știe că mama n-a fost mereu bine dar a luptat pentru ea.

E bucățică ruptă din taică-su, dar sufletul e tot al meu. Poate de aici și temerile mele, pentru că o știu pe dinăuntru, știu cât de mult poate și cât de frumos simte. Și știu și cât de fragilă e în spatele zâmbetului….

Te invit, dacă vrei și te simți pregătită, să împărtășești cu mine frica ta cea mai mare. Sau nu cu mine, pune-o pe o foaie, spune-o unui prieten, orice poți doar trimite-o din tine. Imperfecțiunile noastre, odată spuse, aduc înapoi mâini întinse. Și toți avem nevoie de ele…

 

Dacă ți-am adus un zâmbet pe buze, o emoție în suflet sau o informație valoroasă, te rog să îmi dai de veste. Pagina de FB este aici: Amina Tomescu-BLOG

Spread the love
  • 20
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

3 thoughts on “Care e cea mai mare frică a ta?

  1. Si pe mine ma ajuta foarte mult sa scriu despre vulnerabilitatile mele. Scriu despre lucrurile care nu le accept la mine si apoi, imediat cum le public, incep sa le accept mai usor. Nu am curajul sa fac asta cu toate aspectele vietii mele, desi sunt sigura ca m-ar ajuta.

    Cat despre frici, o vreme mi-a fost frica sa nu Repet povestea de viata a mamei mele. Acum nu-mi mai este frica de asta, acum stiu ca eu sunt alta persoana, eu ma dezvolt altfel, in alt context, eu am alte puteri. Cred ca abia acum ma desprind de mama, desi sunt trecuta de 30 de ani :).

  2. Cred că am mai multe frici și nici nu știu care e cea mai mare. Ar fi una care seamănă cu a ta: să nu proiectez asupra fetiței mele episoade urâte din copilăria mea, angoase și alte frici, să nu repet greșelile parinților mei.

    Mi-a plăcut mult articolul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: