Cyberbullying. Povestea mea din anii 2000. 

Cyberbullying. Povestea mea din anii 2000. 

Clasa a I-a am facut-o la Bucuresti, intr-o scoala mica de cartier. A II-a si a III-a la Timisoara, a IV-a si a V-a la Campina. In clasa a VI-a ne-am intors la Bucuresti, in aceiasi clasa unde am terminat-o si pe prima. 

Stiti ce au facut toate mutarile astea pentru mine, cea de 7,8,9 ani? Haos. Nu stiam exact cine sunt, nu stiam ce imi place, ce-mi doresc. De cele mai multe ori mergeam cu valul gastii cool de teama sa nu fiu respinsa. Ati zice ca pentru un copil e foarte simplu sa isi faca prieteni, sa vada locuri noi, ca ii prinde bine in viata. Lasa-l, ma, ca se-ntareste.Poate ca exista cazuri cand merge, dar nu a fost asa si pentru mine. 

Imi cautam in permanenta locul si nu il gaseam, iar scoala nu facea nimic pentru asta. Cand auzim de bullying-ul din scoli, de cele mai multe ori ne intoarcem capul sau spunem ca se exagereaza. Acum va povestesc o experienta reala, nu din auzite, povestea traita de mine in gimnaziu, pe scurt. 

Colegii mi-au creat un site unde ma injurau si unde mi-au pus tot felul de porecle. Ce a facut scoala? A fost chemat baiatul care a pus la cale „glumita” si rugat sa il inchida. Atat. Parintii celor implicati nici pana azi nu au aflat. Cuvantul asta „glumita”,care mi-a ramas intiparit in minte cu miros de mucegai, a fost folosit de diriginta la clasa. 

„-Hai draga, plangi ca au facut si ei o glumita?” 

Da, plangeam mult si fara sa stie nimeni. Am luat multe decizii proaste in acea perioada tocmai pentru ca mereu credeam ca eu sunt de vina. Cum sa crezi altfel cand toti cei din jur te arata cu degetul? As fi facut aproape orice ca sa multumesc pe cei din jur, nu cumva sa supar, nu cumva sa fiu iar scoasa la „lectie”. Sunt, din pacate, dovada vie ca cyber-bullying-ul nu e un termen abstract din era digitala. A fost acolo mereu, doar ca s-a mutat pe fibra optica. 

In urmatorul an mi-am pierdut brata gravata cu numele meu pe care o aveam de la botez. Peste cateva zile apare la scoala o colega cu ea la mana. Imi spune ca a gasit-o pe jos si ca e a ei de acum. Ii spun dirigintei iar ea mi-o inapoiaza. Dupa ore, mama ei, cu un cutit in geanta, ma ameninta ca ma taie daca ii mai „pârăsc” fata. Ce a facut scoala? Nimic. Mi-au spus sa am mai multa grija…

Am 26 de ani, povestile astea nu sunt nici din comunism, nici din Germania hitlerista. Sunt din Bucurestiul anilor 2000. 
Ne preocupam de olimpiade, teme, note, dar uitam sa privim si din alta perspectiva. Vad zilnic mame in parc, si nu exagerez deloc cand spun zilnic, care vorbesc doar despre performantele scolare ale copiilor. Paradoxal sau nu, am fost mereu printre primii in clasa. Nu ca eram foarte interesata de a castiga, stiam doar ca mai rau mi-ar fi daca toata lumea m-ar arata cu degetul si pentru cat de prost invat. 

Acesta este unul dintre cele mai personale articole scrise de mine. Si l-am aruncat in lume pentru ca stiu precis ca povestile vand. Da, da. Nu vreau sa va vand o campanie, ci o poveste pe care sa o spuneti cand auziti pe cineva care trece sau a trecut prin asta. Si oricat de idealist ar suna, trebuie sa ne crestem copiii astfel incat sa nu poata fi pusi la pamant prin intimidare sau agresiune. Uneori nu vor putea, va garantez. Dar pentru asta suntem noi. Sa ridicam semnale de alarma fara sa ne fie frica ca se supara profa X sau baiatul ministrului Y. 

Copiii nostri au o singura copilarie. Spuneti povestea mai departe. Hai sa facem bine impreuna. 

Multumesc Monicai Popescu si Radio Itsy Bitsy pentru ca mi-au ridicat la fileu un subiect atat de important pentru mine. Stiti ca datorita lor si echipei fantastice noi de 1 iunie stam cu copiii acasa, nu? Acum proiectul „Gradinita fara bullying” este pe culme, sa dea Dumnezeu sa mai descreteasca niste frunti.

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

2 thoughts on “Cyberbullying. Povestea mea din anii 2000. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: