Doi ani mai târziu…

Doi ani mai târziu…

Bine ați venit în casă nouă! Nici nu știți de când v-aștept!

Acum mai bine de 2 ani, stăteam în pat cu Sofi și așteptam să adoarmă. Butonam pe telefon și nu știam dacă să public sau nu. Cu articolele Ioanei (despre cât bine i-a făcut ei scrisul) în gând, am zis: fie ce-o fi. Așa apăreau pe blogul mamadeprintesa.wordpress.com primele articole semnate de mine.

Acum am doi copii, nu unul. Un băiețel viteaz și o fetiță cu bucle de aur. Și pentru că scrisul a devenit parte din mine, am hotărât că e timpul să iau lucrurile (mai) în serios.
M-am gândit să editez o parte din primele texte, dar nu m-am îndurat pentru că mi se pare fantastică schimbarea pe care scrisul mi-a adus-o. Și ce dovadă mai bună dacă nu „începuturile mele”? În tot timpul ăsta am învățat foarte multe despre și mai multe, nu doar despre scris. Drept dovadă site-ul aici de față, cam mare parte e făcut de mine din toate informațiile pe care le-am strâns de când tot umblu online și offline pe la tot felul de cursuri.

M-am tot gândit la un cuvânt potrivit care să descrie exact ce simt acum, și cred că este recunoștință. Pentru că:

-scrisul a făcut terapie cu mine, nu eu cu el. M-am lăsat purtată de litere și am scos afară tot ce pe dinăuntru mă apăsa. Multe texte au rămas nepublicate, dar cu siguranță ele au vindecat.

-am cunoscut un car de oameni minunați, am primit și am dat multe îmbrățișări, am ieșit din „bula” mea și am legat prietenii ce vor dura o viață;

-cu ajutorul blogului am avut acces la un alt fel de informație, la specialiști care m-au ajutat să cresc atât eu cât și relația pe care o am cu Sofia, cu soțul meu, cu toți cei din jur;

-am triat prietenii de cunoștințe;

-am prins aripi, încredere că pot orice, că nimic nu e prea greu de atins;

-am primit multe mesaje în ăștia 2 ani de la voi: pentru un sfat, pentru o informație, un compliment sau un gând bun; fiecare a fost o cărămidă pentru omul care sunt azi. Am primit și câteva mesaje urâte, de la oameni mici, fără nume și prenume, care n-au făcut altceva decât să îmi confirme că ce fac e spectaculos.

Am început să scriu pentru mine. Că să mă vindec, să prind curaj, să uit, să învăț, să știu că se poate. Acum scriu pentru voi, ca să știți că se poate să treci peste orice atunci când știi că nu ești singur. Vedeți voi acolo sus unde scrie „Dacă nu se poate, se poate”? Asta mi-a spus draga mea mică, Sofi, când avea 3ani și 3luni. N-am întâlnit încă cuvinte mai motivaționale decât astea. Chiar și atunci când crezi că nu se poate, defapt se poate. Trebuie doar să vrei.

Te invit să rămâi alături de mine în călătoria asta în care am pornit. Nu știu unde vom ajunge, dar promit să ne distrăm pe drum. Pagina de FB, aici.

Cam așa arată în imagini primii doi ani de blog:

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: