Părinții poartă vina pentru ce ajung copiilor lor.

Nu am ajuns ușor la aceasta concluzie, e un proces dureros ce pe alocuri pare chiar imposibil de atins, de aceea îmi asum din capul locului ca e foarte posibil ca multi dintre dumneavoastră sa nu se regăsească în cele scrise de mine.

Eu cred și sper ca nu exista părinte pe lumea asta care sa ia o decizie conștientă în defavoarea copilului. Toți ne dormi și facem tot ce putem noi mai bine la momentul respectiv. Dar cred ca generația asta noua de părinți, pe alocuri foarte controversata, are datoria de a nu transmite mai departe bagajul care a fost purtat.

Nu foarte mulți adulți au avut o copilărie perfecta, aproape nimeni cred. Toți avem ceva ce am vrea ca părinții noștri sa fi făcut sau sa fi ales diferit. Dar eu am ajuns la concluzia ca nu pot sa cresc doi copii dacă proiectez în permanenta în ei copilăria mea. Părinții mei, ca și ai dumneavoastră probabil, au făcut cum au știu ei mai bine. Ne-au iubit extrem de mult și nu cred ca poarta nici ei vina alegerilor pe care le-au făcut. Asa ca primul pas pe care l-am făcut eu a fost sa iert. Nu e ușor, e un zbucium interior extrem de dureros pana când traversezi pe cealaltă parte, cea a înțelegerii.

Și doar odată ajunsa acolo am încetat sa mai trăiesc cu frica ca și eu voi proceda greșit. Probabil ca da, și Sofia și Noah vor avea nemulțumiri. Dar diferența e în asumarea mea. Îmi asum de pe acum ca tot ce vor deveni ei este rodul educației noastre. Ca e „vina” mea.

Vreau ca orice nemulțumire vor avea copiii ăștia perfecți ai mei, sa vina sa îmi spună fără teama unor repercursiuni. Sa ne punem la masa și vorbim. Eu cred foarte tare ca nu exista educație mai buna decât cea a exemplului personal. Cum pot sa ii cer copilului meu sa spună -„iartă-mă” când eu ma urc pe un piedestal al perfecțiunii?

Și mai cred ca vreau sa le dau ceva copiilor mei. Siguranță că orice, indiferent ce se va întâmpla, iubirea și suportul nostru este necondiționat. Vreau sa crească fără frica ca vreodată ne pot dezamăgi. Vreau sa crească fără umbra rușinii. Vreau sa fie siguri ca acasă, noi patru suntem mereu unul pentru altul.

Nimic din ce fac sau aleg copiii noștri nu este greșit. Este rodul educației pe care au primit-o, este oglinda casei noastre, defapt. Și atunci cum putem spune ca e vina lor? Ei s-au născut perfecți. Absolut perfecți. Nu vom putea sa ii păstrăm asa, dar cu siguranță am sa fac tot ce pot ca să stric cât mai puțin. Cred ca dacă toți părinții ar reuși sa se vindece de aceasta frica a asumării am putea creste copii liberi, plini de iubire și stima de sine.

Suna idealist sa generalizez, eu stiu pe propria mea piele cât de greu este procesul acesta, dar va indemn sa va uitați înapoi, sa răscoliti cât de adânc puteți, sa vorbiți despre asta și apoi sa iertați.

Dacă ți-am adus un zâmbet pe buze, o emoție în suflet sau o informație valoroasă, te rog să îmi dai de veste. Pagina de FB este aici: Amina Tomescu-BLOG

Spread the love
  • 61
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fii primul care afla!

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

%d blogeri au apreciat: