Un articol pentru toate mamele care au vrut, dar n-au putut sa alapteze

Un articol pentru toate mamele care au vrut, dar n-au putut sa alapteze

Anul trecut, pe vremea asta, am scris un articol despre Săptămâna Mondială a Alăptării. A stârnit la vremea aia reacții de cele mai diverse, dar în mare parte a fost primit ca o gură de aer proasapat. Anul acesta m-am bucurat să văd în online articole scrise cu mai multă cumpătare și empatie. Nu cred, însă, că am scris niciodată pe blog întreaga poveste a mea. S-ar putea să vă ajute, să vă regăsiți sau nu, dar cu siguranță vă va oferi o altă perspectivă asupra alăptării.

În 2012 aduceam pe lume primul meu copil, pe Sofia. Aveam 21 de ani și multe semne de întrebare. Am născut în spital privat, la Sanador, unde am avut tot suportul asistentelor și medicilor neonato. Pe vremea aia și la vârsta aia habar nu aveam că există și conusltanti în alăptare. Nu că asta ar fi o scuză, că nu e. Dar depresia post-partum a fost grea, și durerile recuperării la fel, și teama mea de necunoscut, și omul mic pe care îl aveam atunci în brațe și de care știam că sunt răspunzătoare de atunci și pentru totdeauna. Alăptarea a fost mai mult o încercare decât un scop pentru mine la momentul acela. Am reușit cu chiu cu vai să îi ofer lapte matern până aproape de 3 luni, muls cu pompa electrică. Nu vreți să știți ce chin era și asta. Când copilul era treaz trebuia să îl hrănesc iar când dormea trebuia să mă mulg. A fost orice numai o experiență plăcută nu.

Apoi în 2016 l-am născut pe Noah, tot în spital privat, la Medicover de această dată. Eram hotărâtă să reușesc măcar la el. Aveam blogul deja de aproape 2 ani, citisem mult despre alăptare, despre beneficiile ei, am mers la conferințe și evenimente, am cunoscut consultanți și pe unul dintre ei îl aveam la apelare rapidă. Nu cumva, Ferească Dumnezeu, să nu reușesc să alăptez. În jur vedeam cum mamele care aveau biberon în mână erau deja aproape de execuție. Și auzisem tot felul de povești despre senzația aia nemaintalnita pe care o ai atunci când copilul se atasaza la sân și suge liniștit. Și nu-i minciună. Când am ieșit din operație și mi l-au adus în brațe, primul lucru pe care am vrut să îl fac a fost să îl pun la sân. Pielea lui caldă pe pielea mea, respirația lui atât de aproape, a fost magic.

Am auzit că lucrurile nu mai sunt la fel de magice atunci când cresc dinții, dar ăsta e un subiect unde nu îmi pot da cu părerea, n-am ajuns până acolo. Ați citit mai sus când v-am spus că eram 100% determinată să reușesc, nu? Ei, de tare ce mi-am dorit se pare că n-am reușit. Povestea e lungă, dar spusă pe scurt e cam așa: am făcut febra laptelui în maternitate, mi s-a adus o pompă de sân (eu i-am zis industrială, era o chestie mare pe 4 roți, cu multe butoane). Doar că asistenta cu care pompa a venit la pachet habar nu avea cum funcționează. Așa că s-a gândit că ar fi prielnic să întoarcă la maxim toate butoanele> vacuum și pompare la capacitate maximă în același timp. Dacă v-ați muls măcar odată sigur înțelegeți prin ce am trecut. Sânge pe pereți și sâni sfasaiati. S-a dus de râpă și alăptarea mea. Până am reușit să mă vindec laptele era demult pa-pa și oricum la ce depresie post-partum am avut, nici o șansa. Deși teoretic știam cu ce se mănâncă de la prima naștere și credeam că am toate mecanismele de apărare pregătite. Le aveam pentru tot ce prevăzusem eu, nu pentru evenimente neașteptate. În săptămâna mondială din 2017 eu aveam un bebeluș de 7 luni pe care mi-aș fi dorit cu cerul și cu pământul să îl fi alăptat. Poate de asta nici nu mi-am ales cu grijă cuvintele, n-am încercat să menajez sau să fiu politicaly corect.

Cam asta a fost la mine, o dată n-am știut și o dată am vrut dar n-am putut. Și de fiecare dată am auzit ah și oh ori de câte ori spuneam că nu am alăptat. Deși susțin alăptarea până în pânzele albe, cred în beneficiile ei, susțin mamele care alăptează cu orice pot, în public sau oriunde vrea bebelușul. Dar le iubesc cu adevărat pe cele care nu uită să fie oameni. Alăptarea e un proces naural și minunat, orice gravidă ar trebui încurajată și îndrumată să alăpteze, dar nu cu orice preț. Nu e un concurs între cine și cât a reușit.

Știu că e probabil să îmi sară iar multe mame în cap, dar eu (sper că) știți că mereu am fost sinceră aici pe blog. În Săptămâna Mondială a Alăptării există multe evenimente dedicate, multe articole bune și care încurajează mamele să aleagă alăptarea, multe materiale informative și clipulete virale. Eu în săptămâna asta voi fi mereu lângă mamele care au vrut, dar n-au putut, n-au știut, n-au mai rezistat, n-au mai orice. Fiecare din noi este mama perfectă pentru copilul ei, fiecare din noi a făcut cea mai bună alegerea de care a fost în stare la momentul respectiv, iar asta nu are nimeni dreptul sa judece. Ne judecam noi singure destul.

 

Dacă ți-am adus un zâmbet pe buze, o emoție în suflet sau o informație valoroasă, te rog să îmi dai de veste. Pagina de FB este aici: Amina Tomescu-BLOG

Spread the love
  • 72
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: