Cu metroul după 9 ani.

Cu metroul după 9 ani.

Vineri după ce am terminat cursul pentru bloggeri am decis sa plec acasă cu metroul (dacă întrați pe pagina blogului am și un concurs acolo pentru voi). Mașina nu aveam pentru ca venisem pe jos de la atelier iar cu uberul, la ora aia, as fi făcut o veșnicie pana acasa.

A fost foarte funny, tocmai de asta va povestesc. Sa râdeți împreună cu mine, de mine. Pe vremea când mergeam eu cu metroul existau cartele care intrau în niște aparate verzi, doua călătorii, 2 lei. Cer doamnei de la casa de bilete o cartela și ea se uita cu ochii mari la mine.

-Una, doua, câte?
-Una doamna, nu merg mult.
-Deci o călătorie.
-Se poate?
-Se poate. 2.5 lei.

Ehe, deci o data la 9 ani se dublează și prețul. Și când am ajuns la punctul de control am înțeles și de ce. Luminițe, portițe, bling, bling.

Până la Victoriei am mers cu doamna Cristina Otel, Blogger și ea, dar de acolo eram ca un copil rătăcit prin lume.

Ca să înțelegeți mai bine, eu nu prea reușesc sa descifrez o harta nici dacă viata mea depinde de asta. Deci google și harta metrorex au aruncat un val de fum și mai mare decât era deja. Dar ce face orice om care vrea sa găsească drumul? Se ține după turma.

Și dacă s-au schimbat ceva treburi pe la metrou, asta a rămas la fel. Oamenii merg în șir, cu capul în pământ, ca niște soldați. Războiul începe abia atunci când se deschid ușile și de pe geam vezi ca sunt doar doua scaune libere. Hop și buluc, fiecare face ce poate, când s-au deschis ușile ești pe cont propriu.

Am greșit drumul de doua ori, am stat de vorba și cu o țigancă care ma întreba dacă vinerea viitoare e 28, ca trebuie sa ia bilet la tren. I-am zis doar ca azi e 21 și ca mai mult nu știu. S-a descurcat țigancă, a numărat frumos pe degete și a răsuflat ușurată ca a știu. Dar nu prea tare ca trezea copilul din căruț care dormea acoperit cu o traversa tăiată pe măsură.

Când am ajuns acasă ma simțeam ca după o excursie scurta dar solicitanta. Am dormit puțin langa copii.

Acum sa nu ma credeți vreo snoabă de la Capitală. As fi mers cu metroul oricând doar ca în ăștia 9 ani n-a existat acel când. Dar mai merg, mi se pare un loc foarte bun în care poți vedea toate tipologiile de oameni și în care dacă stai să observi poți remarca multe tipare la oameni ce aparent nu par a avea nimic în comun.

Aveam un joc în liceu. Încercam mereu să îmi imaginez viata oamenilor din fața mea în funcție de hainele pe care le poartă, de cărțile pe care le citesc, de zâmbetul sau tristețea din ochi, după mimica și altele. Să încercați și voi, e un exercițiu bun.

Spread the love
  • 19
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: