Expunerea copiilor în online. Ce părere vor avea ei când vor creşte?

Avem nevoie de un sat ca să ne creștem copiii. Tocmai de asta am invitat bloggeri, mame, tătici și chiar copii să ne povestească despre cum privesc ei plinul acesta de imagini publicate online. E periculos sau nu? E o problema sau doar un alt moft modern?

Astăzi povestește Alexandra Lopotaru care pe lângă că este mămică de Luc, așterne frumos cuvintele în „Povesti din Bebelonia”.

Micro-campania “Tu ştii cine îţi priveşte copilul?”, aşa cum o denumeşte Amina, a pornit chiar de la început cu o subestimare din partea autoarei, cu o uşoară deficienţă de însemnătate, dacă vreţi. De ce? Pentru că, în curând, prefixoidul “micro” va fi înlocuit cu “macro”. Pentru că această campanie va ajunge la multe urechi, va capta mulţi ochi şi va trezi bănuieli şi îndoieli amorţite, legate de expunerea copiilor noştri în online. Cel puţin, pe mine m-a determinat să îmi doresc să apăs pe frână, să încetinesc şi să mă întreb: este în regulă să pun poze cu copilul meu pe Facebook sau Instagram?

 

Expunerea copiilor pe internet este un subiect ce naşte discuţii interminabile, ştim cu toţii. Potrivit unui sondaj recent, citat de Huffington Post, aproape două treimi dintre părinți sunt de acord că fotografiile online ar putea ajunge pe mâini greșite, dar 40% dintre părinți consideră că este dreptul lor de a posta imagini fără consimțământul copilului lor. Sincer, până acum, nu mi-a trecut prin minte că Luc, prichindelul meu frumos, ar avea vreodată ceva împotriva acestui lucru. Că peste ani ar putea să îl deranjeze dorința mea de a-l arăta lumii în varii ipostaze, ba când râde, ba când se joacă, ba când citeşte sau mănâncă.

 

Dar iată că acum mi-am pus paie pe inimă şi mi le-am aprins după ce am citit aici că, acum doi ani, o tânără din Austria şi-a dat în judecată părinţii, pentru că i-au încălcat intimitatea şi nu voiau să îi şteargă pozele de pe Facebook. “Nu aveau nicio rușine și nicio limită”, a declarat ea ziarului Heute, citat de The Telegraph. “Nu le păsa dacă stăteam pe toaletă sau dacă eram dezbrăcată în pat, fiecare moment era fotografiat și făcut public”. Sigur, la mine nu este cazul cu astfel de imagini, dar unde e limita?

 

În ceea ce mă priveşte, expunerea copilului meu a fost treptată. Până la patru luni, am postat o singură fotografie cu el – şi asta de la depărtare – pe profilul personal de Facebook. Ulterior, câte un nas, câte un obraz, câte un spate, câte un profil…până când l-am pus pe tot. Pe la zece luni ale lui mi-am făcut şi blogul, iar istoria s-a repetat. Mi s-a părut frumos ca publicul meu să îmi cunoască muza.

 

Cred că cei care alegem să postăm momente din viața noastră de familie, cu personajele ei mici cu tot, o facem pentru a țipa cu mândrie în portavocea online cât de frumoasă este. Pentru a afişa bucuria de a avea un ghindoc incredibil de inteligent, iscusit, comic, care are ochii mamei şi nasul tatălui. Cum să nu arătăm unei lumi întregi cum doarme cu fundul în sus? Cum să nu arătăm prietenilor noştri că mănâncă cireşe cu toată faţa? Cum să nu îi vadă şi ei ochii ăia minunat de verzi, cu gene lungi?

 

Pentru noi, este exaltare pură să ne afișăm copilul în Universul larg şi ni se pare prea important ca să îl limităm la Universul nostru restrâns. Iar când mai primim şi confirmarea din partea celorlalți, prin numărul de like-uri şi comentarii, parcă primim de fapt încurajarea de a mai posta şi a doua zi. Se pare, conform unui alt studiu, că, până la vârsta de cinci ani, un părinte obişnuit postează pe Facebook, Instagram sau Twitter în jur de 1.500 de fotografii cu primul copil. Adică aproape una pe zi. Eu – în jur de una pe săptămână. Mult? Puțin? Nu ştiu ce să cred.

 

Dar ştiu că această campanie a făcut pentru mine mai mult decât intenția ei inițială, de a semnala abuzul copiilor în online. Pe lângă conştientizarea că, în jur, sunt oameni perverşi ce îmi pot privi copilul într-un mod “murdar”, cum spune Amina, pe lângă faptul că acel clăbuc de argint în care credeam că mă aflu doar cu oameni normali începe să se subțieze, mesajul campaniei m-a făcut să scotocesc şi întrebări retorice. M-a determinat să mă pun în locul copilului meu şi să mă întreb cum ar fi fost ca ai mei să fi avut mii de poze cu mine, dezbătute de oameni cunoscuți sau nu. Din perspectiva mea, pare acum cel puțin straniu.

 

Pentru noi e tare fain, dacă îmi permiteți termenul, să îi expunem în online. Dar pentru ei cum va fi? Nu vă spun să încetați să mai postați fotografii cu minunile voastre pentru că, probabil, nu o voi face nici eu de tot. Dar măcar să avem grijă ce, cum şi când o facem. Să ne punem un moment în locul lor.

Toate articolele din cadrul campaniei le găsiți pe pagina dedicată :

 

Tu știi cine îți privește copilul?

Dacă ți-am adus un zâmbet pe buze, o emoție în suflet sau o informație valoroasă, te rog să îmi dai de veste. Pagina de FB este aici: Amina Tomescu-BLOG

 

 

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fii primul care afla!

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

%d blogeri au apreciat: