Medicii nu salvează doar vieți..

Acum ceva timp scriam cu lacrimi în ochi despre experienta nașterii lui Noah într-un spital privat (articolul îl puteți citi AICI). Știu sigur ca omul sfințește locul, indiferent despre ce spital vorbim. Exact despre asta este și povestea Florinei Turuga (care scrie povesti și pe blogul ei, AICI)  care și-a dorit publicarea ei aici. Sper sa va ajute experienta ei și sa căutați mai degrabă oameni, nu locuri, fie ca e vorba de spitale, job sau școlile copiilor.

 

    „Am cunoscut-o pe Amina anul trecut când am scris un articol pentru campania ei – „Tu știi cine îți privește copilul ?”, iar zilele astea citeam pe blogul ei o experiență extrem de neplăcută și dureroasă din spital imediat după ce a născut băiețelul și m-am regăsit așa că am vrut să scriu acest articol că poate cuiva îi va folosi experiența mea.

    Povestea mea începe după ce am născut al doilea copil, pe băiețelul meu pe care mi l-am dorit extrem de mult, dar care a apărut după o perioadă de infertilitate. Când am văzut cele 2 liniuțe, am sărit în sus de bucurie că-i pot dărui fiicei mele un frățior, un prieten, un suflețel cu același sânge, însă fericirea mea nu a fost deplină pentru că ecografiile mă tot luau prin surprindere de parcă ar fi fost un joc de șah: prima mi-a arătat și un hematom în uter care amenința sarcina și era chiar suspiciunea de sarcină extrauterină așa că am făcut analiza aia de sânge, apoi până în luna a 5-a am știut de la medic că eu voi naște un copil prematur, înainte de termen că placenta era prea jos inserata și nu avea nicio șansă să urce (placenta praevia).

    Dar, știți voi că, dacă Dumnezeu vrea, totul se poate schimba, apoi după ecografia din luna a 5-a copilul avea toate șansele să vină pe lume la termen că placenta urcase brusc. Mi s-a întâmplat deseori să am parte de adevărate minuni în viața mea, așa că la mine acest „brusc” însemna intervenția divină.

    Problema e că în tot acest timp, psihicul meu fusese ținut non-stop în șah. Să vă spun de ce: păi eu, o femeie ce mi-am născut primul copil natural, fără epidurală și după cel mai lung travaliu de care am auzit în tot neamul meu, la începutul celei de-a doua sarcini a trebuit să mă obișnuiesc că va trebui neapărat să nasc prin cezariană. Deci timp de 5 luni în care n-am făcut deloc efort, m-am obișnuit zilnic că o să nasc așa, că așa trebuie și „e clar” că situația nu se va schimba. Și apoi la ecografia de trimestru 2 aud de la medic că acum pot naște natural fără griji. Ba chiar am o primă întâlnire cu doctorița-anestezist care mă sfătuiește ca, de data asta, să accept epidurala ca să-mi fie mai ușor. Și, cum noi, oamenii, nu suntem sfinți și mai greșim, îmi aduc și acum aminte cum am privit-o așa fără s-o ascult până la capăt și i-am spus că sigur n-am nevoie de epidurală și că-mi va fi bine. De-aș fi știut eu cine era femeia asta și ce rol urma să aibă ea în viața mea….

    Au trecut lunile și sarcina devenea insuportabilă aproape în ultimul trimestru, atât de greu îmi era s-o duc, acasă aveam o fetiță care abia împlinise 3 ani, cu nevoile ei de copil mic, soțul era la serviciu, eu, deși mamă casnică, abia mă descurcam cu tot…

    Am născut copilul la termen, imediat după Paște, și era exact așa cum îl simțisem toată sarcina: dolofan și musculos 🙂 , avea aproape 4 kg și nu-mi venea să cred că totul e perfect, operația mi s-a părut super ușoară inclusiv recuperarea față de nașterea naturală.

    Prima zi am fost o curajoasă, nu aveam nevoie de calmant, a venit și o minune de asistentă, parcă era un înger din Rai, ne-a ajutat cu alăptatul, mâncarea era bună, parcă eram la hotel așa de bine mă simțeam.

    A doua zi însă… a început coșmarul. A venit soțul cu fiica noastră în vizită și mi s-a părut mie că fetița s-a purtat așa mai rece, parcă nu avea chef să vină la mine în brațe, s-o pup, aveam nevoie s-o simt lângă mine mai ales că am crescut-o singură și nu lipsisem nici măcar o noapte de lângă ea, însă ea era distantă, probabil copilul percepea schimbarea majoră ce urma în familia noastră…

    Au plecat ei, am ajuns în salon, a venit o altă asistentă să-mi aducă puiul la hrănit și gata, atunci s-a declanșat…. depresia postnatală pentru că asistenta asta era rece, avea o atitudine lipsită de empatie, nu era sufletistă, femeia doar își făcea treaba și eu eram obișnuită cu asistenta de ieri. Imediat după ce a plecat am început să plâng și așa am ținut-o 2 zile încontinuu: brusc am început să realizez cât de singură sunt, urma să ajung acasă cu 2 copii mici.

    Dacă vreți să știți cum arată candidata ideală a depresiei postnatale, iată, eu sunt aceea: toată sarcina trecusem de mai multe ori de la extaz la agonie, fusese o sarcina foarte grea, copilul cu greutate mare, eu foarte solicitată de primul copil acasă, fiica mea avea nevoie de afecțiune, eram mai obosită decât se putea pentur că nu mai dormisem de luni bune, mă stresa și alăpatarea, plus că nici efort nu aveam voie să fac că doar trecusem printr-o cezariană și-n plus, nici nu sunt vreo optimistă incurabilă.

    Însă… în acele momente în care eu alunecam și plângeam non-stop în spital, a apărut un înger de femeie, d-na doctor anestezist, cea de care vă spuneam la începutul articolului și femeia asta, care mi-a ținut loc și de mamă, și de soră și de prietenă, făcea următoarele: venea și mă vizita în salon ori de câte ori trecea pe acolo, uneori venea doar să mă asculte, eu plângeam de cum o vedeam, alteori mă dojenea și-mi spunea că sunt femei cu 5-6 copii care trebuie să se descurce când ajung acasă, ele ce să mai zică, alteori mă lua pe sus și-mi spunea râzând: câte ture ai făcut azi, hai, treci la alergare că acum te iau de coada aia (aveam părul lung, împletit pe spate), tot ce a făcut și toate tehnicile acestei femei minunate, singura empatică după asistenta aia minunată a fost să mă ajute să mă ridic așa că, deși am plâns non-stop cât am stat internată, după ce-am ieșit, am reușit să mă ocup de copiii mei.

    Ce vreau să transmit în acest articol este că, dacă ar exista mai multă empatie în spitale, mai mult interes, mai mult altruism și mai multă grijă pentru pacient mai ales când vorbim de domeniul sensibil al neonatologiei, lucrurile ar sta mult mai bine, iar femeile nu ar mai intra în depresie atât de ușor ba chiar cred că ar crește și natalitatea că oamenii nu s-ar mai teme de spital.

    Salvarea mea a fost această doamnă doctor care, cu siguranță că avea o grămadă de treburi de rezolvat și multă resposabilitate și care ar fi putut să se oprească la partea tehnică a profesiei adică mi-a făcut anestezia, operația a decurs bine, vine și mă întreabă cum mă refac și gata, se duce la treaba ei. Dar nu, doamna asta minunata, medicul acesta extrem de profesionist și interdisciplinar pregătit nu doar că m-a ascultat în timpul operației când i-am povestit cât de greu am reușit să am al doilea copil și multe altele, dar mi-a urmărit evoluția și după aceea, ba chiar ne sfătuia și cum să alăptăm.

    Sper ca în România să existe pe viitor un program mai amplu de consiliere a mamelor care abia au născut, eventual un psiholog care să treacă zilnic pe la ele pentru a fi identificate eventuale probleme emoționale și tratate de timpuriu (uneori tratamentul constă doar în vorbe bune și încurajări) pentru că, iată, poate oi fi eu excepția, dar cred că mai sunt mame care trebuie să se descurce singure și pe care acest lucru le copleșește, iar cele care și-au crescut copiii fără să le schimbe cineva un pampers și fără să doarmă măcar o noapte cap-coadă știu exact despre ce vorbesc.”

Dacă ți-am adus un zâmbet pe buze, o emoție în suflet sau o informație valoroasă, te rog să îmi dai de veste. Pagina de FB este aici: Amina Tomescu-BLOG

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fii primul care afla!

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

%d blogeri au apreciat: