O luna de zile văzută prin geamul de spital.

Am așteptat sa ajung acasă ca să pot scrie rândurile următoare, și bine am făcut. Dacă a-și fi scris rândurile ce urmează în emoția momentelor, cu siguranta as fi regretat după. De ce? Pentru ca am avut și momente în care am vrut sa dărâm tot spitalul, pentru ca lipsa de umanitate a unor oameni mi-a smuls bucăți din suflet pentru totdeauna. Dar dacă a-și scrie acum despre asta simt ca toată munca medicilor, asistentelor și infirmerelor care au fost alături de noi la fiecare pas s-ar acoperi într-un con de umbra.

Acum doua săptămâni v-am scris Aici cu speranța că nu vom ajunge sa trecem printr-o intervenție numita în termeni  medicali trahoscopie exploratorie. Intervenția este numita non invaziva dar tuburile de dren care ies din plămânii unui copil timp de 5-10 zile sunt îngrozitoare. Nu mai contează, am trecut peste și asta datorita medicilor care i-au salvat viata Sofie: Dl. Dr. Ulmeanu și Dna Doctor Balanescu.

După ce petreci ceva timp închis într-o camera plina de copii care plâng, ajungi sa vezi lucrurile altfel. Pentru ca am stat atât de mult în spital am avut ocazia sa vad destule mame venind și plecând. Am auzit copii care întreabă „Dar de ce, Mami?, de ce mie?”. Am văzut cazuri incurabile dar și copii care plecau fericiți acasă. Am avut marele noroc sa întâlnesc niște mame eroine, care încă mai au puterea sa glumească și sa plângă, doar pe holuri, pentru ca cei mici sa nu vadă. Dacă exista o regula nescrisa în saloanele din spitale este ca mamele nu plâng. Toate lacrimile se varsă pe holuri sau noaptea când cei mici dorm.  Și după ce petreci asa o luna, cu plansete și suferință la fiecare pas, întâi simți ca un cuțit în piept fiecare lacrimă, apoi ajungi sa te imunizezi. Nu mai auzeam nimic seara după ce ma culcam, deși la 12 noaptea și la 6 dimineața asistentele roiau prin saloane cu antibiotice și perfuzii.

Și mai înveți ceva. Sa privești medicii cu alți ochi. Știți, vedeam de la geam clădirea de la UPU. Au fost seri când era coada pana afara, părinți nervoși și copii bolnavi. Și în tot spitalul era un singur medic de garda. Pe toate secțiile. Și câțiva rezidenți. Și eu am fost unul din părinții care nu înțelegea de ce nu se mișcă mai repede, de ce sunt asa reci și insensibili. Va spun acum de ce, pentru ca sunt sătui. Pentru ca din toți părinții aia care vin la urgente și care mai apoi se internează, foarte putini mai au respect.

Da, sunt și medici, și asistente, și infirmiere care își fac meseria de rușine deși au ani grei de munca în spate, dar majoritate celor din spital sunt oameni de pus la rană. În ziua în care Sofia a fost operata, doamna doctor Bălănescu a fost în sală de la 8 dimineața până seara la 7. Salvând vieți.

Și asta face și acum, în timp ce eu sunt acasă cu puii mei, sănătoși amândoi. Dacă e o lecție pe care am învățat-o acum, aceia e ca trebuie sa prețuim viața. Absolut nimic nu contează, nici tantrumurile lor, nici oboseala, nici educația măcar. În timp ce eu ma plângeam ca asta micu nu face la olita, în spital e o mama care ar strânge scutece o viata doar ca să își vadă copilul acasă.

Prețuiți viata. Și bucurați-vă de ea. De fiecare minut. E prea scurta ca să pierdem timpul cu orice altceva decât ce ne face fericiți.

Dacă ți-am adus un zâmbet pe buze, o emoție în suflet sau o informație valoroasă, te rog să îmi dai de veste. Pagina de FB este aici: Amina Tomescu-BLOG

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

1 thought on “O luna de zile văzută prin geamul de spital.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fii primul care afla!

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

%d blogeri au apreciat: