Sindromul mamelor perfecte

Buna, numele meu e Amina si sa stiti ca am doi copii perfecti. Iesiti dintr-o mama foarte imperfecta. Ce vreau sa va spun defapt este ca nu e nevoie sa dovedim nimic una in fata celeilalte. Am scris de multe ori despre imperfectiunile male, este chiar unul din cele mai citite articole de pe blog, il gasiti aici. Iar asta cred ca s-a intamplat tocmai pentru ca mamele de azi au tare nevoie sa auda ca si altele mai calca stramb. De ce?

Sa o luam istoric. Bunicii nostrii au prins vremuri grele, am crescut cu povestile lui Creanga care era batut si certat pentru orice copilarie, parintii nostril, multi dintre ei, au mostenit aceste obiceiuri. Altii au incercat sa schimbe roata. Dar ce e sigur e ca noi suntem parintii care am prins valul de schimbare, de revolta. La fel cum eu am fost generatia care a prins si bacul schimbat si capacitatea, dar asta e alta poveste, pentru alt moment.

Bun, schimbarea era clar necesara, ne-am dat seama ca vrem pe ai nostrii copii sa ii directionam altfel, asa ca am inceput sa deschidem carti de parenting de peste ocean, apoi am inceput sa cititm online, apoi au venit tot felul de specialisti si noi le-am bifat conferintele. Am luat informatia, am venit cu ea acasa si ne-am trezit ca nu functioneaza asa usor. Pentru ca noi suntem parinti, si nu avem structura unui psiholog ca sa putem decide ce sa aplicam si ce nu.

Cred ca daca ati ajuns cu lectura pana aici deja v-ati luat cu mainile de cap. Atunci careeee e Solutia? Ca bunicii nu e bine, ca specialistii tot dam gres. Stiti vorba aia din bucatarie? Sa pui sare dupa ochi? Fix asa si cu cei mici. Doar ca nu dupa ochi, dupa inima.

Eu am doua reguli mari si late atunci cand nu stiu ce e de facut.

  1. Sa ma port cu ei fix asa cum mi-ar placea ca cei din jur sa se poarte cu mine.

Imi place sa fiu lovita? Nu. Imi place sa mi se dea ordine? Nu. Imi place sa am la cine sa plang in brate si la cine sa imi spun supararile? Daaa . Si tot asa de fiecare data cand nu stiu ce e de facut.

  1. Nu uit sa fiu parinte.

Imi doresc sa fiu prietena lor cea mai buna, sa aiba incredere in mine și sa ne distram cat de tare se poate. Doar ca am inteles ca ei sunt inca mici, si le vine tare greu sa jongleze cu lumea asta mare. Asa ca au nevoie de siguranta, de un gard viu care sa ii opreasca atunci se duc prea departe. De limite explicate si iar explicate, pe intelesul lor, astfel incat atunci cand vor creste sa poata deschide un sertaras acolo in mintea lor si sa poata culege ce e bine si ce nu. Iar pe masura ce ei cresc am grija sa replantez gardul acela viu mai departe, si mai departe, pana cand nu va mai fi nevoie de el. Si abia atunci sper sa fim cei mai buni prieteni si sa ne distram cu adevarat.

Asa ca dragile mele, nu va mai justificati in fata nimanui, cate ore va jucati, cat de multa sau deloc ciocolata mancati. Nu veti raspunde decat in fata copiilor vostri, mamelor din jur nu le pasa mai mult de 3 secunde de felul in care va cresteti voi copiii. Pentru ca indiferent de cat de imperfect suntem noi, toate avem copii perfecti.

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fii primul care afla!

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

%d blogeri au apreciat: