Ce simt copiii mei în carantină. De ce am lipsit de pe blog.

Ca mama ești bine numai atunci când copiii îți sunt bine. Nu știu cum resimțit voi nebunia carantinei asteia, dar la noi acasă începe sa se resimta. Și ma gândeam ca nevoia mea acum nu e neapărat de a ieși undeva, asta probabil și pentru ca eu ieșeam oricum destul de rar. 

Acum simt nevoia orelor de dimineața în care copiii erau la scoala/creșă, Lucian la atelier iar eu puteam sa îmi fac în tihna toate cele necesare. Știu, e super important ca suntem în case, ca suntem în siguranță și sănătoși cu toții. Dar începe sa doară când ii vad pe copii. 

Sofia e prima care a răbufnit, e drept ca ea e mai marisoara și e și un copil extrem de comunicativ. Ea verbalizeaza foarte frumos tot ce trăiește și asta ma bucura. Eu chiar cred ca orice gând sau emoție nerostite tind sa facă o mare aglomerație la noi în suflet. 

„Urasc primăvara. Mereu primăvara aduce boala. Anul trecut am stat în spital toată primăvară, anul asta stau în casa și iar nu merg la mare.” 

Asta s-a întâmplat când a auzit ca am anulat vacanta la mare, eu sper ca vom ajunge măcar la Marea Neagra, dar n-am speranțe foarte mari la cum se arata lucrurile. Anul trecut, nu știu dacă mai țineți minte, dar a stat o luna de zile în spital cu o pneumonie cu pleurezie. Pentru ea asocierea asta consecutiva de primăveri ratate a fost capătul. Pentru Noah în schimb altul a fost momentul, când și-a dat seama ca tata merge la magazin iar el nu poate sa îl însoțească. 

„Eu niciodată nu pot sa ies din curte, eu niciodată n-am voie sa vad lumea.” 

L-a ajutat mult sa vorbim despre ce vom face prima data când avem voie sa ieșim. Cum vom merge la creșă sa își vadă prietenii, cum vom merge la Antipa și la muzeul CFR, la Zoo și la bunica. Asta ii lipsește lui cel mai tare. În fiecare dimineață și seara îmi spune același lucru „Maine vine Buni, da, ai sa vezi ca vine”. 

Nu o sa ne omoare COVID-19, dar o sa ne macine dorul de părinți. Ma gândeam ieri ca nu a existat niciodată în viata mea un moment în care sa nu o vad pe mama atâta timp, sau în care copiii sa nu o vadă. Soacra mea venea în tara sau noi mergeam la ea cel puțin de doua ori pe an, la sfârșitul lunii martie ar fi trebuit sa vina ea aici, dar nu s-a putut. Acolo deja erau în mijlocul nebuniei, ei locuiesc în Italia. 

Bunica mea e la Timișoara, în celalalt colt de țară, singura. Fetele ei sunt împrăștiate prin alte orașe sau țări. Ne e cumplit de dor de ei, și cel mai tare doare ca nu știm când ne va trece dorul, când vom putea sa ii ținem iar în brate. 

Dar știți ce ajuta? Sa ne spunem dorul. Sa ii sunam des, sa facem video call uri, sa ii mulțumim cerului ca avem tehnologia asta și sa o blamam mai puțin. Sa avem răbdare cu noi, cu soții noștri, cu copiii mai ales. Ajuta mult sa vorbiți, sa le explicați tot ce aud și tot ce se întâmplă, sa va jucați mult și sa stați lipiți. Trece. Toate trec. Important e ce rămâne după ce au trecut.

PS: în imagine el era microbul, ea era bacteria. Se luptau pana când cumva se imprieteneau. E subiect de mare interes zilele astea, evident. 😂

Un LIKE&SHARE ajuta mereu.
fb-share-icon0
Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fii primul care afla!

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

⬇️Ești ceea ce faci acum, nu ceea ce spui că vei face. ⬇️

Instagram980
%d blogeri au apreciat: